Daca pana si un mic perus stia ca nu mai poate si o sa moara si cerea atentie, ce sa mai vorbim de un om bolnav. Pentru prima data verzuliul meu statea pe umarul meu fara sa zboare imediat sau sa ma ciupeasca. Pur si simplu nu-mi venea sa cred cat de firav era si de simpatic...Nu-mi place moartea, chiar fie ea si la o mica pasare. Dar pasarea asta 2 ani mi-a cantat in cap, am avut grija de ea, vorbeam cu ea. Poate sunt si eu prea sensibila dar ma doare rau. Nu pot sa cred inca.
Poate ca ochii nostri au nevoie sa fie spalati de lacrimi din cand in cand, ca sa putem vedea viata mai clar dupa. Poate, nu spun NU.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu